Chiar dacă Dumnezeu Se bucură de dorința noastră de a-I comunica frământările inimii noastre, El ne-a lăsat în Scripturi principii foarte clare despre ce este și ce nu este rugăciunea. Rugăciunea nu este un mijloc de a-L controla pe Dumnezeu. El nu este un părinte slab, pe care un copil deprins îl manipulează pentru a-l convinge să îi ofere ultima jucărie apărută pe piață. Biblia este foarte clară în această privință: „El face tot ce vrea” (Psalmii 115:3). Rugăciunea nu este un ritual lung și obositor. Noi nu Îl impresionăm pe Dumnezeu nici prin lungimea ei, și nici prin cuvintele bine alese pe care le folosim. „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați”, spunea Isus (Matei 6:7). Rugăciunea nu înlocuiește ascultarea. Ea nu poate ține locul unei vieți orientate după standardul veșnic al lui Dumnezeu sau cum învăța Însuși Domnul Isus: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 7:21). Înțeleptul Solomon spune foarte hotărât că: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” (Proverbele 28:9). Răspunsul la rugăciune nu este o confirmare venită din partea lui Dumnezeu că cel ce se roagă este neprihănit. În cartea Geneza, Moise Îi prezintă lui Dumnezeu cererile faraonului pentru încetarea plăgilor, și Dumnezeu îl ascultă, nu pentru că faraonul era neprihănit, ci pentru că Dumnezeu era bun. Și exemplele pot continua. Nu bunătatea noastră Îl face pe Dumnezeu bun cu noi, ci bunătatea Lui ne „îndeamnă” pe noi la bunătate, pocăință și responsabilitate (Romani 2:4). Text publicat de Adrian Neagu în revista Reperele credinței nr. 1/2021
#bacauserbanesti